Maitreyi

sus

"As vrea sã mãrturisesc de la început si rãspicat cã niciodatã nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovãrãsia Maitreyiei. Mã ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat si fascinant în viata ei. Dacã mã gândem adesea la Maitreyi, dacã în Jurnalul meu din acest timp se gãsesc notate o seamã din cuvintele si întâmplãrile ei, dacã, mai ales, mã tulbura si mã nelinistea, acesta se datora straniului si neîntelesului din ochii, din rãspunsurile, din râsul ei. Este adevãrat cã spre fata aceasta mã simtam atras. Nu stiu ce farmec si ce chemare aveau pânã si pasii ei. Dar as minti dacã n-as spune cã întreaga mea viatã din Bhowanipore - nu numai fata - mi se pãrea miraculoasã si irealã. Intrasem atât de repede si fãrã rezervã într-o casã în care totul mi se pãrea neînteles si dubios, încât mã desteptam câteodatã din acest vis indian, mã întorceam cu gândul la viata mea, la viata noastrã, si-mi venea sã zâmbesc. Ceva se schimbase, desigur. Nu mai mã interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afarã de musafirii familiei Sen si începusem aproape sã-mi schimb chiar si lecturile. Încetul cu încetul, interesul pentru fizica matematicã a scãzut, am început sã citesc romane si politicã, apoi tot mai multã istorie.

S-a întâmplat însã altceva. Maitreyi mã întrebã într-o zi dacã vreau sã învãt bengaleza, mi-ar da ea lectii. Eu îmi cumpãrasem deja, din cea dintâi sãptãmânã, un manual simplu pentru conversatie bengalezã, din care cieteam pe ascuns, trudindu-mã sã prind întelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi când era chematã sau când se supãra. Învãtasem astfel cã ghiacè înseamnã 'vin acum'; iar ki vishan! - pe care îl auzeam în orice discutie - un fel de exclamatie si mirare, ceva cam 'ce extraordinar!'. Manualul meu nu prea m-a învãtat mult si, când Maitreyi mi-a propus sã luãm lectii împreunã, am primit. În schimb, eu trebuia sã-i dau lectii de francezã. [...]

Ne-am asezat amândoi la masã, eu destul de departe de ea, si Maitreyi si-a început lectiile. Am înteles îndatã cã nu voi putea învãta bengaleza decât singur. Îmi explica atât de frumos si mã privea atât de aproape, încât o ascultam fãrã sã retin nimic. Spuneam numai din când în când: 'da!'..."

Mircea Eliade Maitreyi. Editura Minerva, Bucuresti, 1986, capitolul V 

La tigãnci 

sus

"Privi cu mirare în jurul lui. Parcã nu mai era aceeasi încãpere, si totusi recunostea, asezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaserã de cum intrase. Nu-si putea da socoteala cum erau alcãtuite. Unele foarte înalte, aproape atingând tavanul, s-ar fi confundat cu peretii, dacã, pe alocuri, nu s-ar fi întins, prin unghiuri ascutite, pânã la mijlocul odãii. Altele, misterios luminate, pãreau a fi ferestre, pe jumãtate acoperite cu perdele, deschizându-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor si curios picate, sau acoperite cu saluri si broderii care cãdeau în falduri pe covoare, confundându-se cu ele, alcãtuiau, s-ar fi spus prin felul lor cum erau asejate, alcovuri de diferite forme si mãrimi. Dar i-a fost de ajuns sã-si opreascã doar câteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov ca sã înteleagã cã era o iluzie, cã de fapt ceea ce vedea el erau douã sau trei paravane separate care-si împreunau imaginile într-o mare oglindã cu ape verzi-aurii. În clipa când îsi dãdu seama de iluzie, Gavrilescu simti cã odaia începe sã se învârteascã în jurul lui si-si duse din nou mâna la frunte.

    - Ce Dumnezeu mi-ati fãcut? repetã el.

    - Nu m-ai ghicit, sopti fata cu zâmbet întristat. Si totusi ti-am fãcut semn cu ochiul cã nu eu sunt tiganca. Eu sunt grecoaica.

    - Grecia! exclamã Gavrilescu, ridicându-se brusc în picioare. Grecia eternã!

Parcã oboseala i-ar fi pierit ca prin farmec. Îsi auzea bãtãile inimii accelerându-i-se, o nemaipomenitã beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul.

    - Când eram în dragoste cu Hildegard, continuã exaltat, nu visam decât la asta, sã facem împreunã o cãlãtorie în Grecia.

    - Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia sã visezi, trebuia s-o iubesti...

    - Aveam douãzeci de ani si ea nu împlinise încã optsprezece. Era frumoasã. Eram amândoi frumosi, adãugã.

În acea clipã îsi dãdu seama cã era îmbrãcat într-un costum ciudat: avea pantaloni largi, asemenea salvarilor, si o tunicã scurtã de mãtase galben-aurie. Se privi mirat în oglindã, parcã i-ar fi fost greu sã se recunoascã"

sus

Mircea Eliade La tigãnci si alte povestiri. E.P.L, Bucuresti, 1969