|
Destin
|
|
Poem |
|
|
"Când am deschis ochii, mă aflam |
"Spune-mi, dacă te-as prinde-ntr-o zi |
|
în acest trup pe care-l vezi |
si
ti-as săruta talpa piciorului, |
|
si vinovat de felul lui eram, |
nu-i
asa că ai schiopăta putin după aceea |
|
cum vinovate-s frunzele că-s verzi. |
de
teamă să nu-mi strivesti sărutul?..." |
| |
|
|
Si deodată-am început să stiu |
Emotie
de toamnă |
|
|
mersul luminii si-al strigării |
"A
venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva |
|
si să simt pomii toti, pe viu, |
cu
umbra unui copac mai bine cu umbra ta |
|
si curba dureroasă-a zării. |
Mă
tem că n-am să te mai văd, uneori, |
|
Să urlu sfâsiat de păsări repezi, |
că
or să-mi crească aripi ascutite până la nori |
|
să ard lovit de-un meteor, |
că
ai să te ascunzi într-un ochi străin, |
|
s-adorm pe gâturi lungi de lebezi, |
si
el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. |
|
si de lopeti de bărci, izbit, să mor. |
|
|
O, fiece silabă mi-e colt de elefant, |
Si-atunci
mă apropii de pietre si tac, |
|
cu fildesu-n amiază răsucit, |
iau
cuvintele si le-nec în mare. |
|
si fiece privire delirant |
Suier
luna si o răsar si o prefac |
|
se recompune-n litere reci, de mit." |
într-o
dragoste mare." |
|
sus |
|
Cântec de iarnă
|
|
Îmbrătisarea |
|
|
"Esti atât de frumoasă, iarna! |
"Când
ne-am zărit, aerul dintre noi |
|
Câmpul întins pe spate, lângă orizont, |
si-a
aruncat dintr-o dată |
|
si copacii opriti, din fuga crivătului... |
imaginea
copacilor, indiferenti si goi, |
|
Îmi tremură nările |
pe
care-o lăsa să-l străbată. |
|
si nici o mireasmă, |
|
|
si nici o boare, |
Oh,
ne-am azvârlit, strigându-ne pe nume, |
|
doar mirosul îndepărtat, de gheată, |
unul
spre celălalt, si-atât de iute, |
|
al sorilor. |
că
timpul se turti-ntre piepturile noastre, |
|
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna! |
si
ora, lovită, se sparse-n minute. |
|
Si nu trece nimeni |
|
|
doar sorii albi se rotesc linistit, idolatru |
As
fi vrut să te păstrez în brate |
|
si gândul creste-n cercuri |
asa
cum tin trupul copilăriei, întrecut, |
|
sonorizând copacii |
cu
mortile-i nerepetate. |
|
câte doi, |
Si
să te-mbrătisez cu coastele-as fi vrut." |
|
câte patru." |
|
|
sus |
|
Nichita Stănescu Ordinea
cuvintelor, Editura Cartea românească, Bucuresti, 1985 |
|
