NICHITA STĂNESCU

Biografie

Opera

Păreri critice

Fragmente Bibliografie

Nichita Stănescu a trecut dincolo de generatia sa, plasându-se într-o ascendentă nobilă poetică: decantarea până la esenta liricului. Acest poet al secolului al XX-lea trăieste si intuieste necesitătile momentului său. El întelege că arta nu poate supravietui dacă nu slujeste adevărurile lăuntrice sau nu redevine o cale de cunoastere. Toată viata, poetul este obsedat de posibilitatea de a-si lămuri siesi gândurile în cuvinte, de a-si stabili raporturile cu predecesorii, contemporanii sau succesorii si de a-i convinge de sinceritatea rostirilor sale.

"Prima barieră pe care am rupt-o a fost aceea a cuvintelor (întelegând că ele sunt materialul poeziei) făcându-mă să mă întorc de la poezia personală, strict legată de cuvinte, la o poezie din ce în ce mai impersonală, deci cu o adresă mai largă."

Nichita Stănescu

"Există un amestec ciudat de forte în fiinta lui Nichita Stănescu: un respect aproape religios pentru poezie si o supunere aproape cinică fată de real. [...] Nichita Stănescu reprezintă un mod specific de a fi poet în lumea noastră. E greu să-i afli un model în literatura anterioară."

Eugen Simion, Sfidarea retoricii. Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1985

"Noutatea poeziei lui Nichita Stănescu era evidentă de la întâiul volum, chiar dacă numai în latură superficială. Modul de a vorbi despre sine si despre lume era, înainte de toate, socant. Cu ce să asemeni anatomiile lirice ale poetului care lua inocent cunostintă de trupul lui? Gleznele înfloreau, bratele tâsneau ca niste serpi, din umeri ieseau pantere si lei, în tâmple se înfigeau vise, scheletul lumina, mâinile dădeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchetind de degetul mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea, zborul? Poezia închipuia o lume reală fără gravitatie, imaterială, diafană, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca niste misterioase fluide; si totodată o lume a stărilor de suflet substantială, densă, în care sentimentele se ating, se lovesc si se rănesc."

Nicolae  Manolescu, Nichita Stănescu în Contemporanul, Nr. 40/1970

"Era evidentă, încă din prima carte a lui Nichita Stănescu, tendinta sa de a aseza discursul liric sub semnul jocului. În peisajul literar al sfârsitului celui de al saselea deceniu, dominat de gravitatea, reală sau mimată a 'scrisului' existential, autorul Sensului iubirii schita proiectul unui spatiu ce promitea o nouă situare a subiectului liric fată de univers. Nichita Stănescu se înscrie firesc în evolutia literaturii, preluând si asimilând sugestii ale înaintasilor, dar mai ales, dezvoltându-le într-o viziune particulară, inconfundabilă."

Ion Pop, Poezie si joc în Tribuna, Nr. 19/1972