|
"În câmpia Dunării, cu
câtiva ani înaintea celui de-al doiles război mondial, se pare că
timpul avea cu oamenii nesfârsită răbdare; viata se scurgea aici fără
conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese
mai devreme de la câmp. Când ajunseră acasă, Paraschiv, cel mai mare
dintre copii, se dăduse jos din cărută, lăsase pe altii să deshame si
să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche si se
culcase peste ea gemând. La fel făcuse si al doilea fiu, Nilăş
intrase în casă si după ce se aruncase într-un pat, începuse si el
să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca si când ar fi fost bolnav.
Al treilea băiat, Achim, se furisase în grajdul cailor, se trântise în
iesle să nu-l găsească nimeni, iar cele două fete, Tita si Ilinca,
plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul
bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruta sub umbra mare a celor doi
salcâmi de lângă poarta grădinii si apoi iesise si el la drum cu
tigarea în gură. Părea de la sine înteles că singură mama rămânea
să aibă grijă ca ziua să se sfârsească bine.
Moromete stătea pe stănoaga
podiştei si se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod
deosebit, dar pe fata lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi
cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curti, nu era acum timpul de
iesit în drum. Din mâna lui fumul tigării se ridica drept în sus,
fără grabă si fără scop."
|
|
[Extras din
Partea Întâi, Capitolul I]
"Timp de câteva
săptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii. Căldura
începea numaidecât după răsăritul soarelui, si dacă în timpul
noptii se mai întâmpla ca norii să mai acopere cerul, acesti nori
dimineata se făceau nevăzuti si lăsau să se reverse din adâncurile
limpezi dogoarea necontenită si grea a zilei de vară. Tocmai în
această vreme când dobitoacele scurmă tărâna căutând răcoare, ori
aleargă bezmetice după umbră, viata oamenilor iese afară din sat si se
mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei. Cărutele încep să
iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer. Oamenii se
îndreaptă spre câmp întretăind izlazul pe numeroase drumuri si
poteci, si pe aceste drumuri roatele pocnesc neîncetat si câmpul e
străbătut de glasuri răzlete care se cheamă între ele ori se vorbeste
neobisnuit de tare si de omeneste unei bite care trage rău.
Dimineata e alburie si satul
răsună încă de cântecul cocosilor. Omul se scoală, trezeste copii,
înhamă caii si umblă de colo până colo prin curte. Nu este nimic de
făcut, plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru obisnuit,
totusi căruta si caii înhămati asteaptă în bătătură de mult timp;
omul si copiii sunt gata; secerile si bota cu apă sunt puse în cărută;
mâncarea gătită de cu seară asemeni; nu se stie însă pentru ce
căruta stă timp atât de îndelungat în mijlocul bătăturii. Omul se
învârteste pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în
casă si strigă la femeie fără rost, întrebând-o dacă a pus
mâncarea în cărută; muierea se supără si-i răspunde că a pus-o de
mult, dar bărbatul nu ascultă, nu aude, iese afară cu un aer grav,
foarte grăbit si forate îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat ceva, a
fost uitat cine stie ce lucru. Omul se apropie de cărută, se uită la
secerile vârâte între scoartele loitrei, le numără, scoate una si-i
pipăie zimtii, o bagă la loc si începe apoi să caute sub cergă; dă
totul la o parte si se uită la oalele cu fiertură de buruieni, la
mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemultumit parcă de
faptul că totul e în ordine, si trece la cai. Animalele asteaptă
linistite, cu buzele în jos, si când omul se apropie de ele, se
întâmplă ca unul din cai să ofteze adânc; omul se uită la hamuri,
apucă hăturile, bagă unuia din cai zăbala în gură. În această
clipă muierea strigă din prag înfuriată: 'Ce mai asteptati? Ce vă tot
învârtiti? Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi? Hei, voi! dati-i
drumul odată!'
Căruta însă tot nu porneste.
A fost uitat ceva. Da! 'Ăsta micu, să meargă si el la secere' zice omul
cu un glas pătruns de o neasteptată gravitate, apropiindu-se de
asternutul de pe prispă. Acolo, în asternut, doarme un copil de
cinci-sase ani. Zgomotele acestea puternice si îndelungate nu l-au trezit
din somn. El doarme suflând rar, topit parcă în somnul lui greu. 'Tu,
mă! Scoal în sus! Hai la deal.' Femeia începe să strige: copilul să
fie lăsat în pace. Are nevoie de el să-i toace la păsări, să-i
culeagă stevie, să-i aducă cutare si cutare, să aducă mâncarea de
prânz. Omul nu o ia în seamă. Îi spune că să facă singură toate
treburile astea, băiatul trebuie să vie la câmp. Muierea încearcă
să-l înduplece pe bărbat, dar omul n-o ia în seamă. El dă asternutul
la o parte, dezveleste pe copil, care doarme mereu, îi vâră o mână pe
sub mijlocul lui plăpând si îl ridică în brate; apoi asa, pe brate,
pe sus, îl duce la cărută si îl asează înăuntru peste paie si
cergă. Băiatul se desteaptă si adoarme iar. 'Gata! Plecarea! strigă
omul. Hei, cutare, deschide poarta! Haide! Sus în cărută! Ia vedeti în
cutie acolo, nu lipseste nimic? Bota cu apă este? Tu, muierea aia, unde
esti? Ai pus, fa, mâncarea în cărută?'
Deschiderea portii se face cu
repeziciune si bătătura curge spre sosea, soseaua pătrunde înăuntru
prin golul căscat. Căruta porneste zdroncăind rău peste podisca din
lemn, iese în drum si acolo se mai opreste iarăsi. Uneori, se mai uită
totusi ceva." |
